Anunturi online!

Iancu de Hunedoara

Iancu de Hunedoara (n. 1407 - d. 11 august 1456, Zemun) a fost o personalitate dominanta a istoriei romanesti din veacul al XV-lea. A fost voievod al Transilvaniei in 1441, guvernator al regatului Ungariei intre 1446-1453, apoi capitan suprem al Ungariei si al Transilvaniei intre 1453-1456. A scris file de glorie in istoria luptei antiotomane a popoarelor Europei sud-estice. Iancu de Hunedoara a desfasurat o activitate diplomatica si militara intensa in anii in care Imperiul Otoman urca spre apogeu, dand asalturi decisive asupra ultimei ramasite a Imperiului Bizantin, Constantinopolul. A depus eforturi pentru inchegarea unei coalitii crestine care sa opreasca inaintarea otomanilor cu o oaste de cruciada si a fost cel dintai comandant de osti din Europa care a reusit sa il infranga pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mahomed II, la Belgrad in 1456. A fost tatal regelui Matei Corvin, cel mai mare rege al Ungariei. Originea. Anii tineretii S-a nascut in jurul anului 1407 (mult timp s-a crezut ca s-a nascut in 1387, din cauza unei interpretari gresite a unor surse). Tatal sau, Voicu si fratii lui Mogos si Radu, au fost ostasi in slujba regelui maghiar Sigismund de Luxemburg. Pentru ca s-au distins in luptele antiotomane, Sigismund i-a rasplatit in anul 1409, daruindu-le castelul de la Hunedoara, impreuna cu pamanturile care tineau de el, cu vreo 35 de sate, vami, mine de sare, aur, argint si fier. Atunci a primit familia Huniazilor si blazonul ei nobiliar (un corb cu aripile usor desfacute si cu un inel in cioc). Iancu a copilarit la castelul de la Hunedoara. Dupa moartea tatalui sau in jurul anilor 1414-1419, cap de familie a ramas fratele sau, Radu. Despre copilaria sa se cunosc putine informatii, dar se poate spune ca a plecat de tanar in slujba unor nobili pentru a invata arta militara. În unele izvoare maghiare este semnalata prezenta lui in slujba familiilor Csaky si Csanadi, apoi in slujba despotului sarb Ştefan Lazarevici, apoi a familiei Ujlaki si a episcopului de Zagreb. Pe la 1428-1429 s-a casatorit cu Elisabeta Szilagyi, cu care a avut doi fii: Ladislau (nascut in 1431) si Matia (nascut la 24 februarie 1443, la Cluj).
În slujba lui Sigismund de Luxemburg
În anul 1430 a intrat in serviciile regelui Sigismund. Deja in toamna anului 1431 l-a insotit pe acesta in Italia, pentru a-l ajuta pe ducele Milanului, Filippo Visconti, in lupta contra Venetiei. A fost o perioada in care cunostintele sale militare si experienta i s-au imbogatit semnificativ. Şederea sa la Milano, mare centru economic italian si european, timp de doi ani, a contribuit mult la formarea sa. Cu aceasta ocazie a studiat organizarea armatelor italiene si metodele lor de lupta. La 25 noiembrie 1431, Sigismund a fost incoronat rege longobard, iar in 1433, la Roma, a fost incoronat imparat. La intoarcerea sa din Italia, Iancu a iesit din slujba ducelui Milanului si l-a insotit pe Sigismund in Elvetia, la Basel, unde a avut loc faimosul conciliu care a durat 16 ani. La 17 ianuarie 1434, Iancu era si el la Basel, unde erau adunate un numar mare de personalitati politico-religioase europene ale vremii. La acest conciliu, Sigismund a reusit sa profite de tradarea reprezentantilor husiti si sa fie recunoscut drept rege al Cehiei (cu doua decenii in urma, husitii il inlaturasera de pe tron in urma miscarilor populare conduse de Ian Hus). Iancu de Hunedoara a participat in anii care au urmat la campania lui Sigismund in Cehia, prin care a preluat tronul. În luptele contra razvratitilor husiti, Iancu a invatat noi tactici de lupta, pe care le-a aplicat mai tarziu. Dar in decembrie 1437, Sigismund de Luxemburg a murit si in aceeasi luna Iancu s-a reintors la Alba regala (Székesfehérvár), pentru incoronarea lui Albert de Austria, noul rege al Ungariei.
În slujba lui Albert de Austria
Daca in timpul lui Sigismund a ajuns sa faca parte din anturajul militar al regelui, abia in vremea lui Albert de Austria a inceput adevarata ascensiune a lui Iancu de Hunedoara. Iar ascensiunea a inceput la scurt timp dupa incoronarea noului rege. Reintors mai intai in Cehia, pentru a termina campania antihusita, spre sfarsitul lui 1438, Albert de Austria l-a numit pe Iancu ban al Severinului, impreuna cu fratele sau mai mic. Regele intentiona sa puna capat incursiunilor otomane, sa intareasca zona de granita si sa pregateasca o mare ofensiva antiotomana. De aceea a avut nevoie de un om de incredere, bun cunoscator al artei militare si capabil de o sarcina de asemenea amploare. Încredintat cu prima sa demnitate mai importanta, Iancu incepea si cariera sa politica.
Intrarea in marea politica. Voievod al Transilvaniei
Dupa instalarea sa in functia de ban al Severinului, Iancu, ajutat de fratele sau, s-a preocupat mai intai de intarirea cetatilor Severin, Gureni, Orsova si Mehadia. Turcii ocupau pozitii tot mai avansate la Dunare si amenintau cu luarea Belgradului. În vara lui 1939 regele Albert organizeaza o prima ofensiva antiotomana, lipsita de vigoarea si coordonarea necesara. Iancu participa, fiind fidel regelui, dar actiunea este un esec, armata se dezintegreaza si regele se reintoarce, bolnav, la Strigoniu, unde si moare la 27 octombrie. Regina Elisabeta, ramasa vaduva, astepta totusi un fiu, dar Ungaria fara rege si fara un mostenitor sigur, devine instabila din punct de vedere politic. Pe de alta parte, la portile regatului bateau turcii, care se apropiau amenintator. Pe acest fond, are loc un conflict pentru putere dintre marea si mica nobilime maghiara. Micii nobili cereau o regalitate puternica, capabila sa tina piept turcilor, marii nobili se multumeau cu un rege tanar, care sa conduca numai cu numele. La dieta de la Buda din 1 ianuarie 1440, regina Elisabeta ceru sprijinul nobilimii pentru conducerea interimara a regatului si sustinerea succesiunii la tron. La aceasta dieta ia parte si Iancu de Hunedoara. El a incercat sa convinga dieta de primejdia turceasca si de necesitatea instalarii imediate a unui rege cu autoritate reala, sustinand apropierea Ungariei de Polonia (curtata si de sultan) si instalarea pe tronul Ungariei a regelui polonez Vladislav III Jagiello. Cuvantarea sa a fost suficient de convingatoare sa intruneasca adeziunea majoritatii membrilor dietei. Însasi regina se lasa induplecata si trimite o solie la curtea polona. La 22 februarie 1440, in timpul tratativelor la Cracovia, regina naste un fiu, denumit Ladislau Postumul. Prin urmare ea cere retragerea imediata a delegatiei maghiare de la negocierile cu polonezii, dar este prea tarziu. Partida sustinuta si de Iancu continua tratativele de aducere a lui Vladislav pe tronul Ungariei. Acesta accepta tronul la 6 martie si, in ciuda incercarilor disperate ale partidei reginei, soseste la Buda la 21 mai si se instaleaza efectiv pe tronul Ungariei. Dar ruptura politica intre cele doua tabere a degenerat intr-un razboi civil. Iancu, aflat de partea lui Vladislav, a condus armata regelui impotriva marilor nobili, pe care i-a infrant decisiv la Battaszek, la 10 septembrie 1440. Drept urmare, ca rasplata pentru serviciile aduse, Vladislav l-a numit voievod al Transilvaniei si comite al Timisoarei, pastrand si titlul de ban de Severin. A preluat noua functie abia in primavara lui 1441, pentru ca in iarna lui 1440 pleaca la Belgrad cu misiunea de a reorganiza apararea cetatii disputate de turci. La preluarea functiei de guvernator, principala preocupare a lui Iancu a fost de a reorganiza si de a pregati Transilvania in fata pericolului turcesc. Misiunea sa era deosebit de dificila. Marii nobili erau foarte puternici iar paturile de jos erau inca framantate de rascoala din 1437-1438 si de intetirea controlului feudal prin adoptarea intelegerii "Unio trium nationum". Pentru a-si intari autoritatea, a adoptat o tactica de imbunare a marilor nobililor, coroborata cu atragerea de partea sa a micilor nobili. Pe de alta parte, se ocupa cu organizarea si intarirea economiei transilvane. Instituie un control abil asupra ocnelor de sare, aducatoare de mari venituri. Armata o organizeaza in vederea viitoarelor lupte antiotomane. Pe pan administrativ si economic a luat masuri de crestere a economiei si imbunatatire a administratiei. La Brasov si Sibiu a infiintat monetarii in 1441 si 1443. A repus in drepturi orasul Cluj, care fusese deposedat de acestea ca pedeapsa pentru sustinerea rasculatilor din 1437-1438. Sibiului si Brasovului le-a intarit zidurile de aparare.
Luptele contra turcilor
În septembrie 1441 intervine in teatrul de lupta din Serbia, pe principiul ca o aparare buna impotriva turcilor se putea face doar prin ofensiva. Armata lui Iancu iese deplin victorioasa langa Semendria, dar in lupta moare fratele lui, Ioan (va fi inmormantat la Alba Iulia). Reintors in tara, Iancu este primit cu laude, iar faima lui sporeste.
Incursiunea turcilor in Transilvania
În primavara lui 1442 turcii intreprind o campanie impotriva Transilvaniei. Ei detineau controlul asupra Ţarii Romanesti si de aici si-au organizat atacul. Aproximativ 12.000 oameni au trecut pe la Turnu Rosu, apoi pe valea Muresului si s-au indreptat catre Alba Iulia. În aceste conditii, Iancu a luat o decizie neobisnuita pentru acea vreme si a proclamat ridicarea populatiei la razboi. A trimis solii in toata Transilvania, sa adune la oaste pe tarani si pe oraseni deopotriva. Masura nu era pe placul nobilimii, care nu vedea cu ochi buni pe taranii inarmati. La primul asediu turcesc al Albei Iulii, trupele lui Iancu sufera o infrangere, apoi se retrag in cetate. Între timp sosesc intariri din toate comitatele, impreuna cu trupele secuiesti si sasesti. Mult intarita, armata lui Iancu pleaca pe urmele turcilor, raspanditi in apropiere. Între timp, la urechile lui Iancu ajunse zvonul ca Mezid-bei poruncise trupelor sale sa-l omoare cu orice pret. Din acest motiv il pune in fruntea ostirii pe micul nobil Simion Kamonyai, imbracat in armura sa. La 22 martie are loc lupta, in apropiere de Sibiu. Turcii reusesc sa-l ucida pe Kamonyai si sunt convinsi ca l-au rapus pe Iancu. Acesta isi conduce bine trupele si reuseste sa-i puna pe fuga pe turci. Cu Mezid-bei mor pe campul de lupta cei mai multi soldati turci, atacati din toate partile, doar cateva cete turcesti reusesc sa se retraga pe la Turnu Rosu, dar sunt urmarite mai departe de Basarab, fiul lui Dan. Pe urmele lor a venit si Iancu cu armata sa si l-a instalat pe Basarab domn in Ţara Romaneasca.
Batalia de pe Ialomita
Succesul lui Iancu avu drept urmare o si mai mare reactie din partea turcilor. Preocupat de pierderea influentei in Ţara Romaneasca si dorind sa-l razbune pe Mezid-bei, sultanul trimite o armata de circa 80.000 de oameni, in frunte cu beilerbeiul Rumeliei, Sehabeddin. Turcii trec Dunarea pe la Nicopole. Basarab nu le poate rezista singur si se retrage spre munti, asteptand ajutoare din Transilvania. Între timp turcii se raspandesc prin tara in expeditii de prada. Atunci Iancu trece cu armata sa muntii si pe data de 2 septembrie 1442 ataca pe turci pe valea Ialomitei. Batalia fu decisiva si pana la caderea noptii, turcii sunt pusi pe fuga. Cu un sangiac si patru bei cazuti, Sehabeddin trece Dunarea cu o parte din armata, iar restul trupelor turcesti risipite prin tara sunt nimicite una cate una. Se zice ca prada de razboi a lui Iancu fu uriasa (steaguri, corturi, peste 5.000 de camile, cai, catari si haine scumpe). Fidel conceptiei militare conform careia atacul este cea mai buna aparare, Iancu trece Dunarea in noiembrie-decembrie, imprastie pe turci la Vidin si se reintoarce victorios prin Serbia.
Campania din Balcani
Succesul lui Iancu avu drept urmare o si mai mare reactie din partea turcilor. Preocupat de pierderea influentei in Ţara Romaneasca si dorind sa-l razbune pe Mezid-bei, sultanul trimite o armata de circa 80.000 de oameni, in frunte cu beilerbeiul Rumeliei, Sehabeddin. Turcii trec Dunarea pe la Nicopole. Basarab nu le poate rezista singur si se retrage spre munti, asteptand ajutoare din Transilvania. Între timp turcii se raspandesc prin tara in expeditii de prada. Atunci Iancu trece cu armata sa muntii si pe data de 2 septembrie 1442 ataca pe turci pe valea Ialomitei. Batalia fu decisiva si pana la caderea noptii, turcii sunt pusi pe fuga. Cu un sangiac si patru bei cazuti, Sehabeddin trece Dunarea cu o parte din armata, iar restul trupelor turcesti risipite prin tara sunt nimicite una cate una. Se zice ca prada de razboi a lui Iancu fu uriasa (steaguri, corturi, peste 5.000 de camile, cai, catari si haine scumpe). Fidel conceptiei militare conform careia atacul este cea mai buna aparare, Iancu trece Dunarea in noiembrie-decembrie, imprastie pe turci la Vidin si se reintoarce victorios prin Serbia.
Campania din Balcani
Victoria lui Iancu de pe Ialomita a provocat o reactie de admiratie in toata Europa, iar Sehabeddin a fost demis. La apelul Papei, europenii pornesc o puternica ofensiva diplomatica pentru un razboi mai mare impotriva turcilor, cu scopul de a-i scoate definitiv din Europa. Serbia, Ungaria sunt cele mai mari sustinatoare ale campaniei antiotomane. În dieta din iunie 1443, Ungaria decide organizarea unei campanii in Balcani. În Transilvania, Iancu organizeaza in continuare armata, atrage la oaste numerosi iobagi si strange cca 10-12 mii de oameni. În iunie 1443 in Ungaria sosesc stiri despre o puternica infrangere a turcilor in Asia Mica. Momentul parea favorabil deschiderii ostilitatilor. Vladislav pleaca din Buda la 22 iulie insotit de armata regala, de un detasament de cavalerie polona, cativa cruciati si unitati de mercenari cehi. La Cuvin, pe malul Dunarii, trupele sale fac jonctiunea cu oastea lui Iancu si cu trupele sarbe ale lui Gheorghe Brancovici. Intrarea in teritoriul turcesc s-a taraganat si abia in septembrie s-a trecut Dunarea. Pe Morava se intalnesc cu trupele lui Ishak-bei, pe care Iancu il batuse cu doi ani in urma. Turcii erau destul de putin pregatiti sa lupte iarna si fura obligati sa se retraga. Cu 12.000 de calareti si cu ostile sale transilvane, Iancu inainteaza in mars rapid catre sud, incercand sa-i opreasca pe diferitii bei sa se uneasca si sa le opreasca ofensiva catre Sofia. El ocupa Nisul, unde infrange si trei detasamente turcesti care abia avusera timp sa se reuneasca. Între timp sultanul insusi pleaca de la Adrianopol impotriva sa. Iancu schimba directia de mers catre miazanoapte si zdrobeste fortele otomane razlete care-i apar in cale. Peste tot pe unde trece armata sa, contingente de sarbi eliberati de sub turci i se alatura. În zona a mai aparut si o armata a lui Vlad Dracul, care luase intre timp tronul Ţarii Romanesti, cu sprijinul sultanului, dar care la scurt timp a intors armele impotriva turcilor. Trecand de Nis, Iancu se indreapta direct catre Sofia, pe care o ocupa dupa ce spulbera o alta armata turceasca. Pe acest fond, popoarele din Balcani incep sa freamate in speranta eliberarii, iar in tabara regelui sosesc tot mai multi bulgari, bosniaci, sarbi si albanezi. Orase din Bulgaria se predau direct lui Iancu, in Albania si in tinutul minier Novo Brdo din Serbia au loc rascoale antiotomane, iar vestitul albanez Scanderberg fuge din armata turca pentru a se pune in fruntea luptei de eliberare din Albania. În ciuda acestor evolutii, turcii nu au nici o intentie sa cedeze atat de usor. Sultanul dispune o puternica aparare a trecatorilor din Balcani si asteapta venirea lui Iancu. Înaintarea acestuia catre Adrianopol si Constantinopol devenise tot mai dificila din cauza iernii si a reliefului muntos. La trecatoarea puternic aparata de la Zlatita, pe 12 decembrie 1443, armata sa trece printr-un moment greu atunci cand turcii ataca prin surprindere. Trecatoarea devine aproape imposibil de trecut, iar pe la 23 decembrie are loc un atac puternic condus de sultan. Atunci Iancu este nevoit sa bata in retragere. Turcii pleaca in urmarirea lui, dar calculeaza gresit puterea si moralul trupelor si se avanta cu cateva armate direct in lupta. Iancu ii surprinde si ii bate. Retragerea era deosebit de grea, iarna era in toi, caii murisera si alimente nu se mai gaseau. Înainte de a ajunge la Nis, turcii au trimis o solie pentru a-i oferi lui Vladislav pacea, in conditii destul de favorabile, dar ramase fara nici un rezultat. La 2 februarie 1444, Vladislav I, Iancu si armata intrau in Buda. Vestea victoriilor repurtate de armatele lui Vladislav I in "campania cea lunga" s-a raspandit in tot occidentul. Turcii suferisera o grea infrangere, cum nu mai avusese loc niciodata de la venirea lor in Europa. Fusesera nevoiti sa paraseasca Serbia si vestul Bulgariei, iar acum incercau sa-si repozitioneze armatele pentru a-si apara imperiul. Faima lui Iancu s-a raspandit in toata Europa, ca si in randurile inamicului. Occidentul credea ca momentul este cel mai potrivit pentru a-i scoate pe turci din Europa.
Înfrangerea de la Varna
În urma entuziasmului provocat de succesul campaniei din 1443, deja in una aprilie 1444 in Dieta ungara se hotaraste organizarea unei noi campanii antiotomane. Urmeaza insa o perioada in care Vladislav duce pe de-o parte tratative de pace cu turcii, pe de alta parte face pregatiri de razboi. Puterile occidentale profita de aceasta conjunctura si prin activitatea diplomatica intensa, se angajeaza cu promisiuni de ajutor in sprijinul campaniei, in speranta de a acapara noi posesiuni in Balcani. Întregul ajutor militar s-a concretizat in doar cateva galere venetiene, burgunde si raguzane, care au plecat spre Constantinopole in vara lui 1444. Între timp, Iancu s-a pregatit de razboi si a depus demersuri pe langa tarile romane pentru un ajutor armat. În iulie, pe cand Vladislav era la Seghedin in pregatire de razboi, sosesc solii sultanului care ofera pacea in conditii foarte avantajoase. Vladislav decide sa semneze pacea, in ciuda opozitiei cardinalilor. Iancu de Hunedoara era si el de acord cu pacea, dar era tot timpul supus deciziei regale. La presiunile occidentului si in special ale papei, Vladislav se razgandeste si jura sa continue campania impotriva "necredinciosilor", insa ruperea tratatului de la Seghedin avea sa se dovedeasca o mare greseala. În august Serbia semna o pace separata cu turcii, recapatandu-si teritoriile si cetatile pierdute in ultimii ani. Miscarea sarbilor slabea cu mult frontul comun antiotoman. Razboiul era insa decis, iar pregatirile de razboi erau in toi.
Armata regala se aduna la Oradea si porni catre Orsova in jurul datei de 28 august. Acolo se adunara si restul armatelor cruciate: soldati din Ungaria, trupe transilvanene conduse de Iancu (din care multi romani), trupe croate si bosniace comandate de banul Franko de Talovac. La 20 septembrie trecura Dunarea si pornira de-a lungul ei spre Vidin, cea mai puternica fortareata otomana din zona. Ocupara orasul, fara a asedia insa cetatea, in care turcii stateau pregatiti de lupta. Mai departe, la Nicopole li se alaturara armata promisa de Vlad Dracul si un alt detasament transilvanean care traversase direct Ţara Romaneasca. Vlad se intalni la Nicopole cu Vladislav, pe care il sfatui sa renunte pentru ca "turcul si numai la vanatoare isi ia cu sine mai multi ostasi decat cei adunati in oastea crestina". Sfatul sau nu fu ascultat si armata grabi pasul catre malul marii. Rand pe rand sunt ocupate cetatile de la malul Dunarii. Au ajuns la Varna la 9 noiembrie. Între timp a ajuns vestea ca sultanul, despre care credeau ca e in Asia Mica, tinut pe loc de flota italiana si burgunda, se indrepta inspre Varna cu toata armata sa. Ajutorul occidentului se dovedise complet insuficient, iar planul sau de a bloca Bosforul cu doar o mana de nave nu era corespunzator realitatii. În seara de 9 spre 10 noiembrie, Vladislav si cei 15-16 mii de ostasi se aflau in fata Varnei, iar de partea cealalta se afla intreaga armata a sultanului (conform unor izvoare, 80-120 mii de ostasi, probabil mai putini). Situatia cruciatilor era acum extrem de dificila. La sfatul lui Iancu, se decisera ca singura solutie era sa-i atace pe turci rapid, pentru a nu-i lasa sa-si dea seama de inferioritatea lor numerica. În dimineata zilei de 10 noiembrie cele doua armate s-au pus in rand pregatite de lupta. Cruciatii au fost clar depasiti numeric, banderiile episcopilor de Eger si Oradea fura de la inceput spulberate, iar episcopii ucisi. Prin tactica superioara, Iancu a reusit sa castige cateva pozitii, dar in toiul luptei, regele Vladislav, vanitos si lipsit de experienta (avea doar 20 de ani), ataca direct in miezul ostirii otomane, in ciuda sfaturilor lui Iancu. Regele aluneca si cazu de pe cal, iar un ienicer ii taie capul, pe care-l expuse ca pe un trofeu privirilor ostii crestine. Moartea regelui lovi ca un fulger moralul acestora si se produse panica si fuga generala. În zadar incerca Iancu sa vina in ajutorul regelui, batalia era pierduta si fu nevoit sa paraseasca campul de lupta. Turcii insa n-au mai pornit pe urmele ostii crestine. Grosul armatei trecu Dunarea in patru-cinci zile. Iancu trecu mai repede in Ţara Romaneasca si fu de soldatii munteni, care nu l-au recunoscut. Abia dupa cateva zile a fost eliberat, cand Vlad Dracul a aflat despre el. Înfrangerea de la Varna avu un ecou la fel de puternic ca cel al victoriilor din "campania cea lunga". În timp ce sultanul vestea victoria in tot imperiul, lumea occidentala era descurajata.
Campania de la Dunare
În timpul in care regele Vladislav era plecat la razboi, in Ungaria se formase o locotenenta regala din patru nobili, care asigura conducerea provizorie. Odata cu moartea regelui in batalie, s-a declansat din nou o lupta apriga pentru putere. Reintors in Transilvania, Iancu de Hunedoara era cel mai mult preocupat de refacerea capacitatii militare. El era de parere ca luptele interne erau foarte daunatoare si ca principala grija a regatului trebuia sa fie pericolul de la miazazi. Mica nobilime a inceput tot mai mult sa stranga randurile in jurul sau, izoland pe marii nobili si intrigile lor. Consiliul de conducere a impartit tara in cateva regiuni, fiecare avand in frunte un "capitan". Astfel, Iancu devine capitan al tinuturilor de la rasarit de Tisa (pe langa functiile deja detinute). Imediat trece la organizarea militara, calmeaza tulburarile interne din Transilvania si isi asigura sprijinul taranimii si orasenimii pentru formarea armatei. Între timp turcii dadeau tarcoale hotarului si deja in primavara lui 1445 apar in preajma Belgradului cu o armata de dimensiuni reduse. Iancu reuseste sa distruga tabara otomana in ciuda moralului scazut care persista dupa usturatoarea infrangere de la Varna. Occidentul era si el preocupat de riposta turceasca si pastra flota in Stramtori si la Constantinopol. În urma tratativelor dintre comandantul flotei, Wallerand de Wavrin si Iancu, se pune la cale un plan de atac la Nicopole, sustinut pe apa de flota burgunda si de pe uscat de armata lui Iancu. Vlad Dracul participa si el cu armata, carute, hrane si 40-50 de barci. În prima jumatate a lunii august sosi flota burgunda la Isaccea, precum si sprijinul lui Vlad Dracul de circa 5-6.000 de osteni. Iancu a intarziat cu cateva zile, astfel ca trupele romanesti sustinute de flota apuseana au pornit in susul Dunarii, au trecut de Silistra, au ars cetatea Turtucaia apoi asediara cetatea Giurgiului (care prezenta cel mai mare interes pentru Ţara Romaneasca). Sprijinit de o puternica artilerie, Vlad reuseste sa cucereasca Giurgiul si trece rapid la intarirea cetatii. Mai departe merg catre Rusciuc, care se preda fara lupta si in fine ajunge la Nicopole la 12 septembrie. Ziua urmatoare Vlad Dracul incepe asediul cetatii Turnu, aflata pe malul romanesc, iar dupa doua zile apare si armata lui Iancu. Cucerirea cetatii Turnu se dovedi mai dificila decat se anticipase, datorita ajutoarelor date de pe malul bulgaresc. Iancu vroia sa treaca pe malul celalalt, dar acest lucru era dificil la Nicopole asa ca pregati trecerea armatei la gura Jiului, dar si acolo se lovi de opozitia turcilor. Iarna ingreuna si mai mult toate operatiunile, exista riscul ca Dunarea sa inghete si sa imobilizeze flota occidentala. Din acest motiv se decise abandonarea atacului. Flotele au luat drumul marii, iar armatele lui Iancu si Vlad se reintoarsera in tara. Cu toate ca nu s-a atins scopul propus, campania de la Dunare a avut ca rezultat consolidarea legaturilor dintre Iancu si Ţara Romaneasca, recucerirea Giurgiului si incurajarea populatiei bulgare (circa 12.000 de bulgari au fugit de sub turci si s-au refugiat in Ţara Romaneasca, cu permisiunea lui Vlad Dracul).
Guvernator al Ungariei
Reintors din campania de la Dunare, Iancu de Hunedoara a avut timpul necesar pentru consolidarea situatiei interne. În dieta Ungariei de la 1 iunie 1446 a fost recunoscut dreptul la succesiune al lui Ladislau Postumul, dar pentru ca acesta era minor, se decise alegerea unui guvernator provizoriu pana la implinirea majoratului regelui. La alegerile din 5 iunie 1446, Iancu de Hunedoara, sprijinit de numerosii nobili mici, a fost ales in unanimitate guvernator al Ungariei. Popularitatea sa, averea personala (detinea peste un milion de jugare de pamant), faima si gloria cu care se umpluse in bataliile antiotomane, erau motivele principale pentru care Iancu a fost ales guvernator. Pe plan administrativ si economic, atat in calitate de guvernator al Transilvaniei cat si de guvernator al intregii Ungarii, Iancu de Hunedoara a luat numeroase masuri care au favorizat dezvoltarea economica si instaurarea ordinii si autoritatii de stat. A ridicat nivelul taxelor si impozitelor colectate, dar nu prin apasarea iobagiei, ci prin introducerea de metode mai moderne de cultivare si exploatare, prin marirea suprafetelor exploatate. În general a menajat iobagimea, in care vedea baza puterii de stat si un buna sursa de recrutare pentru armatele sale. Şi-a atras de partea sa cnezii romani, carora le-a oferit numeroase danii ca urmare a faptelor lor de vitejie. A imbunatatit exploatarea minelor din Hunedoara si pe cele din nordul Transilvaniei (a sustinut dezvoltarea oraselor miniere Baia Mare si Baia Sprie). În cativa ani a reusit sa ridice cu mult veniturile provenite din impozitele puse pe exploatarea minelor de sare. Unor orase de pe mosiile sale le-a dat dreptul de targ. A construit si refacut numeroase cetati si castele, printre care si Castelul de la Timisoara, care-i poarta astazi numele si unde si-a avut resedinta pentru un timp. A sporit legaturile diplomatice, militare si economice cu tarile romane.
Batalia de la Campia Mierlei
Înca din 1447 Iancu a planuit o noua campanie pentru alungarea turcilor din Europa. Prin intermediul diplomatiei a incercat sa atraga ajutorul papei si al curtilor europene, dar raspunsul acestora consta doar din noi si noi promisiuni, fara rezultate concrete. Fara sa conteze pe aceste ajutoare ipotetice, el pregatea fortele proprii. Se putea baza pe sprijin din partea Ţarii Romanesti, dar nu si pe sprijinul Serbiei, care ducea o politica de buna vecinatate cu turcii. În schimb a strans legaturile de colaborare cu Albania lui Scanderberg. Se pare ca intre cei doi conducatori s-a semnat si o alianta militara. Albanezii incercau sa scape de dominatia turceasca, dificil de inlaturat fara un sprijin consistent din Apus. În chiar primavara anului 1448 a avut loc un atac masiv al sultanului, cu o armata de cca 100.000 de oameni, impotriva Albaniei razvratite. Sultanul nu a reusit sa supuna nucleul de rezistenta albanez si s-a retras in august, probabil si din cauza ca a aflat de alianta albanezilor cu Iancu. Scanderberg trebuia in acelasi timp sa se asigure si impotriva intrigilor Venetiei dusmane. Pentru campania din 1448 Iancu a reusit sa stranga o armata de circa 22-24.000 de oameni, compusa din mercenari (cavalerie grea), circa 1.000 de polonezi trimisi de regele Cazimir al IV-lea, banderiile nobililor (cavalerie usoara), 4.000 de infanteristi (de toate nationalitatile, mai ales germani si cehi). Avea numeroase tunuri si carute de razboi (circa 2.000) dupa modelul husitilor. Iancu urmarea de aceasta data sa treaca prin Serbia de Sud, sa cucereasca Macedonia cu ajutorul lui Scanderberg (si astfel sa rupa Albania de turci), apoi sa inainteze catre Salonic, unde nadajduia sa se formeze o baza pentru flotele europene. Înaintarea armatelor principale a inceput la 28 septembrie pe la varsarea Moravei in Dunare. Armatele Ţarii Romanesti au trecut Dunarea pe la Severin, inaintand pe valea Timocului si facand jonctiunea cu trupele lui Iancu la Nis. De aici armata intreaga a pornit catre sud pana ajunse la Kossovopolje (Campia Mierlei) in jurul zilei de 14-15 octombrie, unde trebuiau sa se intalneasca cu trupele lui Scanderberg. Slabiciunea lui Iancu era lipsa de informatii cu privire la miscarile turcilor. Acestia adunasera armata la Sofia, in timp ce Iancu credea ca sultanul se afla pe la Adrianopol. Mare a fost surpriza cand pe Campia Mierlei au aparut trupele turcesti, venite de la Sofia, prin Nis, apoi pe acelasi drum pe care trecuse Iancu in urma cu cateva zile. Lipsit de o alternativa sigura, Iancu a decis sa ramana pe loc si sa tina piept turcilor, mai ales ca pozitia sa era usor favorabila. A format o "cetatuie" din carute (dupa tactica husita) in interiorul careia a plasat infanteria si grosul armelor de foc (tunuri, pusti). Lupta principala urma sa fie data cu ajutorul cavaleriei. Lupta a inceput in ziua de 18 octombrie, zi care s-a terminat cu o victorie partiala a crestinilor. A doua zi lupta a fost mult mai dura, turcii reusind sa produce pagube grave armatei lui Iancu (circa 17.000 de oameni). Însusi Iancu a fost la un pas de moarte: a cazut de pe cal, dar a fost salvat de un cneaz hunedorean, Teodor Cnezul, pe care l-a rasplatit cu mosii mai tarziu. Situatia grava l-a obligat sa salveze atat cat mai putea salva. La miezul noptii a simulat un atac cu o parte din armata, iar cu grosul trupelor ramase s-a strecurat pe langa turci si a fugit in Serbia. Trupele ramase au fost nimicite in parte, in parte luate in robie (printre cei cazuti in robie s-a aflat si cumnatul lui Iancu, Mihail Szilagyi). Scanderberg nu a mai avut timp sa ajunga la Campia Mierlei si auzind de infrangere, s-a intors din drum.
Ultimii ani. Asediul Belgradului. Moartea
La 24 decembrie 1448 Iancu a ajuns la Seghedin. Puterea sa politica era destul de slabita de esecul suferit, multi nobili nemaifiind de acord cu politica sa. Doi ani de pregatire asidua au fost irositi. Înfrangerea de la Campia Mierlei obliga pe europeni sa stagneze orice actiune ofensiva impotriva turcilor si sa se concentreze pe partea defensiva. Au urmat ani de tratative de pace in urma carora s-a semnat la 20 noiembrie 1451 un armistitiu cu turcii pe trei ani (la 29 mai 1453 turcii aveau sa zguduie Europa cucerind Constantinopolul). În ianuarie 1453 Iancu si-a dat demisia din functia de guvernator pentru a face loc restaurarii puterii regale in Ungaria. Noul rege instalat l-a umplut de laude si de posesiuni, dar pe de alta parte a incercat, impreuna cu partida marilor nobili, sa-l inlature de la putere. În ultimii ani a incercat sa tina piept turcilor si sa intareasca linia Dunarii. Turcii au rupt armistitiul in 1454 si au asediat Semendria, dar Iancu a repurtat o noua victorie impotriva lor la Krusevac, unde i-a zdrobit cu desavarsire. Miza cea mai mare era cetatea Belgradului, pe care sultanul Mohamed al II-lea se pregatea intens sa o cucereasca. La randul lui Iancu a luat masuri pentru intarirea ei si a chemat oameni de la orase si sate sa ia parte la razboi. De aceasta data a beneficiat si de un sprijin mai consistent din Apus. Asediul Belgradului a fost deosebit de puternic. Flota cruciata a castigat batalia pe apa. Lupta decisiva s-a dat intre 21-23 iulie. Conceptia strategica moderna a lui Iancu l-a ajutat sa-l infranga pe sultan in ciuda raportului de forte defavorabil. Victoria impotriva celui care cucerise Constantinopolul a fost rasunatoare, dar peste bucuria victoriei a venit vestea mortii lui Iancu de Hunedoara. El a murit la 11 august 1456, rapus de ciuma in tabara de la Zemun. Trupul sau a fost dus si inmormantat in catedrala catolica de la Alba Iulia, alaturi de mormantul fratelui sau Ioan. Sursa: www.enciclopediaromaniei.ro 
Comenteaza pe Facebook
Adauga anunt nou

Stiri noi
De ultima ora
© 2003 - 2018 Interactiuni.RO

Inregistrare cu Facebook
Sau inregistreaza-te in site
Oferta speciala
Te inregistrezi, adaugi anunt si noi te promovam gratuit 100%!
Autentificare cu Facebook
Sau conecteaza-te in site:
Am uitat parola
Nu ai cont? Creeaza cont gratuit!